النص الثالث عشر

١٣

*

Filosof politic în epoca domniei împăratului Jahangir (1605-1627), Qādi Nur al-Dīn Khāqāni (1633) afirmă că principalul țel al nizamului este dreptatea și nu implementarea legii islamice sau împiedicarea kufr (necredinței). QNK precizează că un conducător nemusulman drept este mai bun decât un musulman nedrept; spre exemplu, conducătorii Persiei antice erau într-adevăr zoroaștrii veneratori ai focului însă au condus lumea persană cinci mii de ani întrucât nu au tolerat nedreptatea.

QNK raționează că vigilența sporită în privința lucrărilor țării și menținerea unei atitudini echitabile față de toți supușii sunt necesare pentru succesul unui stăpânitor; enumerând atribute precum claritatea, rațiunea și discernământul moral ca fiind cheile guvernării în soluționarea crizelor politice.

*

Muhammad Baqir Khan (1637) este un gânditor și filosof ce a migrat în India din Iran în timpul domniei împăratului Akbar sau Jahangir slujindu-i pe moguli ca guvernator în Bihar, Bengal, Gujarat, Delhi, Orissa, Jaunpur și Allahabad. MBK a fost recunoscut de contemporani precum un mare-scriitor în subiectul filosofiei politice și capabil-administrator.

MBK accentuează importanța aderării ferme la șaria în politicile administrative ale nizamului; țelul de căpătâi al guvernării fiind stabilirea dreptății în regat; astfel, conducătorul se va bizui pe savanți adevărați și sfetnici de încredere ce îl vor călăuzi întru-adevărul lucrării de făurire-a-statului. MBK a împărțit funcțiile curții regale în patru categorii: miniștri, generali, ofițeri-de-siguranță și intendenți-ai-dreptății argumentând că nimeni nu trebuie să dețină un cumul de funcții în administrație.

Filosofia lui MBK susține conceptul descendenței-înalte; un conducător trebuie să diferențieze între oamenii cu descendență-măruntă și cei cu descendență-înaltă, deoarece aceștia-mărunți nu sunt vrednici și posedă mai multe vicii decât virtuți, pe când oamenii cu descendență-înaltă sunt o comoară de abilități și înțelepciune menită a fi întrebuințată în scopuri de stat și administrative. MBK observă trei clase umane în societate, cei-de-jos, cei-mediani și cei-înalți; tipologia claselor fiind complet diferită în caracter și personalitate; prin urmare, conducătorul trebuie să prevină ascensiunea celor-de-jos în funcții înalte în stat chiar dacă aceștia au atins un nivel înalt de cunoaștere; prin beneficiile și avantajele educației, oamenii clasei-de-jos își vor abandona meseriile pentru slujba statului, consecința evidentă fiind dezordinea și demantelarea întregii structuri sociale. MBK încurajează, desigur, sporirea cunoașterii, însă doar pentru oamenii cu descendență-înaltă, întrucât excelența îi va rafina și perfecționa; spre deosebire, oamenii cu descendență-măruntă dețin o natură înclinată spre josnicii și răutăți nefiind binecuvântați cu sinceritatea și pietatea ce sunt bazele intelectului și capacității de a guverna. Este improbabil ca anumite idei în filosofia lui MBK să fi izvorât din studiul religiei islamice deoarece Coranul și Sunna au înlăturat diferențele dintre oameni; se presupune că aceste intrepretări constituie propria optică sau influența doctrinei chatur varna hindusă.

*

În numeroasele misive scrise, Abd al-Haqq Muhaddith Dehlawi (1551-1642) a criticat abordările politice și religioase ale împăratului Akbar (1556-1605). AMD stăruiește cu imperativul consensului (ijmā) savanților musulmani în lucrările nizamului proclamând adevăratul califat ca fiind restrâns la autoritatea celor patru Califi-pioși. Influența lui Dehlawi asupra meleagurilor mogule s-ar fi observat mai bine dacă nu ar fi fost umbrită de eforturile marelui său contemporan SAS (1564-1624), supranumit Întregitor al-celui de-al doilea-mileniu (Mujaddid-i Alf-i Thani).

*

Islamul este, bineînțeles, religia completă și întregitoare iar principiile sale cerești propovăduiesc și călăuzesc în toate aspectele vieții. Țelul lui Allah pe Pământ este binele și bunăstarea ființelor vii și omenirii. Toate, pe lume, sunt create omului. Totuși Sfântul Coran și Sunna profetică nu reunesc o viziune politică precisă sau corespunzător-determinată ci doar stabilesc principiile fundamentale pentru viitor și eternitate; astfel, savanții musulmani au analizat și observat natura și scopul acestor deziderate opinând varii interpretări; mulți dintre ei au filosofat și dezbătut teme de mare importanță și responsabilitate.

Ramura indiană a filosofiei politice islamice a crescut în temeiul politicilor lui Muhammad bin Qasim în Sindh și Multan.

Citește:

النص التاسع

Sultanul Shams al-Din Iltutmish le-a studiat și reafirmat prin consensul învățaților epocii.

Sultanul Ghiyas al-Din Balban, la rândul său, a preluat idei din teoriile antice persane ale regalității, în diferite perioade de timp, și a dezvoltat cadrul ideatic. Nizamul mogul în India a fost mereu determinat de soarta vieții politice a sultanatului din Delhi, sistem ce prezintă unele specificități socio-politice. Influențat de conceptul indian al suveranului-părinte, mamă-și-tată supușilor, împăratul Akbar a stabilit viitorul model de suveranitate ce a fondat dinastia mogulă.

Descoperă:

النص العاشر

Politicile împăratului Aurangzeb, care considera guvernarea încrederea (amāna) lui Allah, au reprezentat o îndepărtare de cutuma tradițională a succesorilor lui Akbar și strămoșilor săi moguli; starea Indiei, în acele vremuri, era în declin iar supremația suveranilor moguli a fost înlocuită de stabilitatea regenței făuritorilor-de-regi.

Discursul filosofiei politice islamice reiterează importanța dreptății; principii dăscălite prin învățăturile Coranului și Sunnei care conferă o mare importanță și virtute dreptății. În acele spețe în care Coranul și Sunna nu grăiesc, savanții au interpretat textul revelat și tradiția soliei profetice prin intelectul cumulat al minților luminate și rațiunea cunoașterii. Uneori, în exercițiul cunoașterii, unele idei și opinii neislamice s-au ivit, de pildă, filosofiile lui DDB și MBK care acordă întâietate descendenței-înalte provin, în a-lor esență, din ideatici neislamice întrucât islamul nu advocă discriminarea oamenilor prin cântărirea descendenței, clasei, culorii etc., unicul privilegiu în fața divinității fiind pietatea.

*

Bibliografie:

Baqir Khan and Sajida S. Alvi, Advice on the Art of Governance: An Indo-Islamic Mirror for Princes Maw’izah-i Jahangiri of Muhammad Baqir Najm-i Thani, Persian Text with Introduction, Translation and Note.

William Theodore De Bary, Sources of Indian Tradition.

2:29, El este Cel ce v-a Creat vouă tot-și-toate pe pământ, apoi s-a întors către firmament şi l-a rânduit în şapte ceruri; (întru-adevăr) El este (Cel) Omniscient!