Sed nondum est finis

*

Deoarece Tawrāh nu este Vechiul Testament mărturisit de evrei și creștini, sau Pentateuhul, nici Injīl, menționat de Sfântul Coran, cu siguranță, nu este Noul Testament sau cele patru Evanghelii acceptate de Biserică.

Injīl reprezintă Evanghelia originală propovăduită de Iisus așa cum Tawrāh constituie Legea stabilită de Moise iar Coranul este revelația pogorâtă lui Muhammad Mustafā ﷺ.

Noul Testament contemporan conține:

(a) patru Evanghelii: scrise de Matei, Marcu, Luca și Ioan alături de alte subiecte diferite;

(b) Faptele Apostolilor: al căror conținut este scris de Luca în scopul descrierii evoluției Bisericii creștine sub călăuzirea sfinților Petru și Pavel începând cu presupusa crucificare a lui Iisus și până în jurul anului 61 d.H;

(c) un număr de 21 de Scrisori și Epistole: majoritatea scrise de sf. Pavel unor biserici și personalități, la care au contribuit și discipolii.

(d) Cartea Revelației sau Apocalipsa: atribuită sf. Ioan, care conține viziuni mistice și profeții, al căror sens poate fi dificil de explicat.

În Noul Testament, conform savanților creștini, se observă o stranie variație a subiectelor; cele patru biografii ale lui Iisus Hristos (Mesia) sunt diferite una de cealaltă iar textul nu este armonizat, subiectele fiind adunate în același text într-o manieră imperfectă; o biografie este incompletă iar cealaltă este transcrisă dintr-o lucrare istorică mai amplă. Lipsa de precizie a literaturii biblice este consecința stilului aleatoriu în care a fost redactată; și nu este mirare, întrucât primii creștini percepeau sfârșitul lumii ca fiind iminent. Cele patru Evanghelii canonice sunt doar patru corpuri livrești dintr-o gamă vastă de alte texte ce au supraviețuit trecerii timpului. Fiecare autor și-a notat relatările profetice ale Învățătorului (pacea fie asupra lui) așa cum își aducea aminte, spre exemplu, dintre miracolele relatate, numai unul este comun în toate cele patru Evanghelii, iar celelalte sunt narate în Evanghelii ce nu sunt conforme canoanelor (sahīh). Câteva dintre Epistole conțin expozițiuni ale unor doctrine religioase însă fiecare sunt interpretate distinct de multitudinea bisericilor lumii. Probabil au existat sute de epistole însă nu toate au fost mereu înțelese corect sau întocmai intenției originale; de pildă, Apocalipsa nu este singura carte în privința căreia există numeroase interpretări, unele contradictorii; mai există și alte subiecte, spre exemplu, tălmăcirea unor profeții anume. Divergențele au apărut, în timp, pentru că textele au fost scrise fără intenția de a fi conservate și apărate de asaltul uitării întrucât „sfârșitul era aproape”. Când, așadar, au fost aceste Evanghelii scrise?

În ultima decadă a secolului II d.H. deja existau, însă, nu se poate afirma că la acea dată au fost recunoscute sau alcătuiau un corp livresc avizat și verificat ci reprezentau doar transcrierile unor credincioși, asemănătoare unei biografii a vieții lui Iisus; de altfel, o sumedenie de alte scrieri similare fiind întocmite, în paralel, de mai multe persoane. Autorii a două dintre scrieri, Marcu și Luca, nici nu se numărau printre cei „doisprezece discipoli” aleși de Iisus. În privința Evangheliei sf. Ioan există multe controverse cu privire la autorul textului, data scrierii și dacă a fost, sau nu, întocmită de o singură persoană. Clement din Roma (în jurul anului 97 d.H.) și Policarp (circa 112 d.H.) citează spuse ale lui Iisus într-o formă diferită de cele regăsite în Evangheliile canonice. Policarp (în Epistola vii.) îi condamnă pe aceia care „alterează spusele domnului (Iisus) conform dorințelor proprii” și propune o revenire la „cuvântul transmis nouă de la început”; adică se referă la o carte (de Relatări) mai veche decât cele patru Evanghelii „ortodoxe”; de exemplu, în privința eclipsei de soare arătate la răstignirea lui Iisus, unde afirmă:

„Eu nu ştiu, când vorbesc către elini sau către alţii, dacă mă pot încrede în mine ca om de bine şi dacă pot cunoaşte şi spune adevărul însuşi ca atare, aşa cum este în realitate. Căci acesta dovedindu-se în chip drept ca atare prin legea adevărului şi arătându-se clar, tot ce este altfel, dar imită adevărul, se va dovedi că e mai degrabă altceva decât ceea ce este cu adevărat şi neasemenea cu el. Deci e de prisos ca susţinătorul adevărului să combată pe aceştia sau pe aceia. Căci fiecare afirmă că el are moneda împărăţiei, când poate are vreun idol al vreunei părţi din adevăr. Şi, dacă îl vei respinge pe celălalt, altul şi apoi îndată altul se va sfădi pentru el. Iar dacă va fi recunoscută în chip drept raţiunea şi va rămâne nerespinsă de toţi ceilalţi, se va respinge tot ce nu se va arăta de la sine în toate, ca adevărul real prin persistenţa lui neclintită. Deci, cunoscând, precum socotesc, bine aceasta, nu m-am grăbit să grăiesc către elini sau către alţii. Ci îmi ajunge să-mi dea Dumnezeu să cunosc întâi adevărul, apoi ştiindu-l, să vorbesc despre el cum trebuie; tu însă spui că sofistul Apollofane mă bârfeşte şi mă numeşte paricid, ca pe unul ce nu mă folosesc în mod cuvios de ale elinilor contra elinilor. Dar e mai drept să spunem noi către el că elinii nu se folosesc în mod cinstit de cele dumnezeieşti pentru cele dumnezeieşti, încercând să alunge adorarea lui Dumnezeu prin înţelepciunea lui Dumnezeu. Şi nu vorbesc de cea a celor mulţi, care rămân lipiţi în chip material şi pătimaş de miturile cele ale poeţilor şi se închină creaturii în locul Creatorului, când nici însuşi Apollofane nu se foloseşte în mod cuvios de cele dumnezeieşti pentru cele dumnezeieşti. Căci adevăraţii filosofi trebuie să se înalţe prin cunoştinţa existenţelor (lucrurilor create), bine numită şi de […] Pavel înţelepciune a lui Dumnezeu, i. Corinteni 2/7: Noi propovăduim înţelepciunea lui Allah, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Allah, spre slava noastră, mai înainte de veci; spre Cauzatorul atât al existenţelor, cât şi al cunoştinţelor. Şi, ca să nu i se pară lui Apollofane că eu resping, cum nu se cuvine, opinia altora şi a lui, ar trebui să ştie, dacă ar fi înţelept, că nu s-ar putea schimba vreodată ordinea şi mişcarea cerească, dacă nu l-ar avea pe Cel ce e Susţinătorul şi Cauzatorul ei, care o mişcă pe aceasta, Daniel 2/21: El schimbă vremurile şi împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împăraţi; El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere celor pricepuţi! şi e Făcătorul tuturor şi Desăvârşitorul lor după Sfânta Scriptură. Cum, deci, nu trebuie să-L venerăm pe Cel pe care-L […] şi din aceasta şi să nu-L […] pentru puterea Lui, a toate cauzatoare şi supranegrăită? Cum să nu-L […] când soarele şi luna sunt mişcate de El într-o putere şi stabilitate mai presus de fire, Iosua 10/12-l4: Atunci, Iosua a vorbit Domnului în ziua când a dat Domnul pe amoriţi în mâinile fiilor lui Israel şi a zis în faţa lui Israel: Opreşte-te, soare, asupra Gabaonului și tu, lună, asupra văii Aialonului! Şi soarele s-a oprit şi luna şi-a întrerupt mersul, până ce poporul şi-a răzbunat pe vrăjmaşii lui. Lucrul acesta nu este scris oare în Cartea Dreptului? Soarele s-a oprit în mijlocul cerului şi nu s-a grăbit să apună aproape o zi întreagă. N-a mai fost nicio zi ca aceea, nici înainte, nici după aceea, când Domnul să fi ascultat glasul unui om, căci Domnul (Allah) lupta pentru Israel; împreună cu nemişcarea neschimbată a universului în toate şi toate rămân ca măsură a zilei întregi pentru toate sau mai mult decât aceasta? Cum să nu-L […], când toate cele mari şi cuprinzătoare, astfel purtate, nu amestecă cele cuprinse de ele? Şi, în vreme ce în cele de jos o zi din cele succesive aproape se întreiește; iv. Regi 20/10-11: Iezechia a zis: E uşor ca umbra (timpul) să se mişte cu zece linii înainte. Nu, ci să se dea umbra cu zece linii înapoi. Şi a strigat Isaia proorocul către Domnul (Allah) şi s-a dat înapoi cu zece linii; mergând până la aproape douăzeci de ore, pe când de altfel tot acest timp se arată în stări contrare şi întoarce prin astfel de contraste mai presus de fire în cele ale firii de jos. Sau când soarele pe drumul lui scurtează iarăşi mişcarea lui de peste zi, readucând în mod minunat calea lui nouă întreagă la mai puţin de zece ore? E ceea ce i-a uimit pe drept cuvânt şi pe babilonieni şi i-a supus lui Ezechia fără luptă, ca unuia […] cu Dumnezeu şi […] de oameni, ii. Regi 20/11: Este ceva neînsemnat ca umbra să treacă zece trepte înainte, a răspuns Ezechia. Mai bine să treacă zece trepte înapoi. Profetul Isaia L-a chemat pe Domnul (Allah) şi El a făcut ca umbra să treacă înapoi zece trepte pe cadranul lui Ahaz. Şi nu mai vorbesc de marile fapte din Egipt sau de alte semne ale lui Dumnezeu săvârşite în alte părţi, ci de cele comune şi cereşti, sărbătorite pretutindeni şi de toţi. Dar Apollofane zice că acestea nu sunt adevărate, că ele se povestesc în cercurile (sacre) persane şi le sărbătoresc doar încă magii în amintirile întreitului Mitra. Dar să-i fie îngăduit lui să rămână în acestea pentru neştiinţa sau neexperienţa lui din lipsa credinţei. Deci spune-i lui: ce spui despre eclipsa arătată în timpul crucii mântuitoare? Amândouă s-au văzut prezente: luna arătându-se cu soarele în Heliopole în mod minunat (paradoxal, căci nu era timp de conjuncţie). Şi iarăşi, aceasta rămâne în mod mai presus de fiecare de la ceasul al nouălea până seara, în faţa soarelui. Dar mai adu-i aminte aceluia şi de altceva: căci a văzut apariţia ei de la răsăritul şi mergând până la apusul soarelui, apoi dispărând şi iarăşi nici atunci dispărând cu totul, ci arătându-se la diametrul lui. Unele lucruri mai presus de fire ca acestea s-au petrecut în acelaşi timp, fiind posibile de făcut de […] Atoatecauzatorul, care face cele mari şi minunate, ce nu au număr. Acestea, de-ţi este îngăduit, spune-mi-le mie, Apollofane şi, de poţi, respinge-mă pe mine, cel care am fost şi atunci de faţă cu tine şi le-am văzut împreună cu tine şi le-am judecat împreună, fiind […] împreună. Dar nu ştiu de unde a început atunci Apollofane să le înţeleagă şi a spus către mine, explicând cele întâmplate: Acestea, o, bunule Dionisie, sunt răsplăţile faptelor dumnezeieşti. Atâtea fie spuse de noi în Epistolă. Iar tu, care eşti capabil să întregeşti cele ce lipsesc, să aduci deplin la Dumnezeu pe bărbatul care e mult înţelept, dar poate neînstare să înveţe cu blândeţe adevărul supraînţelept al credinţei noastre.”

O epistolă a sf. Barnaba și Apocalipsa sf. Petru au fost recunoscute de prezbiterul Clement Alexandrinul în 180 d.H.; Apocalipsa sf. Ioan, care face parte din canonul recunoscut în Occident, nu este prezentă în versiunea Peshitta (siriacă) a creștinilor răsăriteni, scrisă între 411 și 433 d.H. și întrebuințată de creștinii nestorieni; este probabil ca Peshitta să fie versiunea (în limba arabă) utilizată de creștinii Arabiei în vremea Profetului ﷺ. Forma definitivă a Noului Testament, în spațiul occidental, a fost stabilită în secolul IV d.H. (circa 367 d.H.) de către Atanasiu și crezul de la Niceea. Codex Sinaiticus, care a fost achiziționat pentru Muzeul Britanic în 1934, constituie cel mai vechi manuscris al Bibliei și datează din secolul IV e.n. fiind scris în limba greacă. Fragmente ale unor Evanghelii necunoscute au mai fost descoperite însă nu sunt acceptate ca fiind canonice.

Termenul Injīl revelat în Coran, care înseamnă în greacă „Evangel” adică Scriptură: nu este, drept urmare, Noul Testament. Nici nu reprezintă Injīl cele patru Evanghelii recunoscute ca fiind canonice. Injīl este Mesajul original care, islamul afirmă, i-a fost revelat lui Iisus și pe care el (pacea fie asupra lui) l-a propovăduit. Elemente ale mesajului au supraviețuit atât în Evangheliile recunoscute cât și în celelalte (Evanghelia copilăriei sau Protoevanghelia lui Iacob, Evanghelia sf. Barnaba, ș.a.m.d.)

Musulmanii respectă și recunosc, așadar, Biblia (Noul și Vechiul Testament) însă resping doctrinele stabilite de creștinismul sau iudaismul ortodox.

Citește și:

Transitus temporis

Islamul afirmă că învățăturile biblice sunt în spiritul tradiției abrahamice a monoteismului pur însă numai preceptele corecte au fost încorporate revelației Ultimului Profet ﷺ.

Allah Preaînaltul a revelat, 5:85: Tu vei afla că cei mai aprigi oameni în duşmănie faţă de credincioşi sunt evreii şi închinătorii la idoli şi vei afla că cei mai apropiaţi lor în prietenie sunt cei care spun: Noi suntem nazareeni! întrucât vei afla printre ei preoţi şi călugări care nu vor fi plini de trufie. Vei vedea ochii lor plini de lacrimi când aud ceea ce i-a fost pogorât trimisului, întrucât ei recunosc Adevărul în el. Ei spun: Domnul nostru! Noi credem! Scrie-ne printre cei care mărturisesc! De ce nu am crede în Dumnezeu şi în Adevărul ce ne-a venit? De ce nu am vrea ca Domnul nostru să ne lase să intrăm cu cei drepţi?

Θ’ αναχαλύψεις ότι, οι πιο φανατιχοί στην έχθρα απ’ τους ανθρώπους προς τους Πιστούς είναι οι Εβραίοι, χάι οι Ειδωλολάτρες, οι συνεταιρίζοντες τον ΑΛΛΑΧ. Ενώ θ’ αναχαλύψεις ότι: οι πιο χοντά στην αγάπη προς τους Πιστούς, είναι αυτοί που είπαν ότι: “Είμαστε Χριστιανοί”. Κι αυτό, γιατί μεταξύ τους υπάρχουν άνθρωποι αφοσιωμένοι στη μάθηση, χαθώς χαι μοναχοί χαι δεν είναι υπερήφανοι. Και όταν αχούσουν το αποχαλυφθέν στον Απόστολο βλέπεις τα μάτια τους να δαχρύζουν γιατί αναγνωρίζουν την αλήθεια. Λένε: Κύριέ μας! Πιστέψαμε χάι γράψε μας μαζί μ’ όσονς μαρτυρούν. Ποια αιτία θα μας χάνει να μην πιστεύουμε στον ΑΛΛΑΧ χαι στην αλήθεια που μας ήρθε χαι να επιθυμούμε να μας επιτρέψει ο Κύριός μσς να εισέλθουμε με το λαό των ενάρετων?

Islamul afirmă că duhul frăției nu este răspândit printre adepții creștinismului contemporan deoarece aceștia mărturisesc ateismul sau liber-cugetarea; mai mult, islamul este religia care a condus la abolirea ierarhiei preoțimii și distincțiilor de clasă și sectă, insistând asupra purificării individuale printr-o viață frumoasă, pură în limitele prescrise de Creator.

De aceea se cuvine a întinde mâna prieteniei pentru toți oamenii care manifestă sinceritate și empatie față de cauza monoteismului abrahamic pur.