Răzbunări

*

Înfrângerea de la Badr a reprezentat o umilință atât de grea pentru quraiși încât nu o puteau trece cu vederea și lăsa nerăzbunată. Meccanii au interzis jelirea celor pieriți și răscumpărarea prizonierilor pentru ca musulmanii să nu le vadă tristețea și sentimentele amare ale tragediei prin care treceau.

Citește episodul anterior, XL (40):

Glorie încununată

În urma bătăliei, quraișii au ajuns la un acord între ei demarând noi pregătiri pentru a lansa un război cotropitor asupra musulmanilor astfel încât să-și recapete prestigiul spulberat și mândria rănită. Cei mai entuziași politești care doreau să meargă la un nou război erau Ikrima bin Abu Jahl, Safwan bin Omayya, Abu Sufian bin Harb și Abdullah bin Ali-Rabi’a. Ei erau hotărâți să zdrobească statul islamic odată pentru totdeauna. Au fost trimiși soli către toate triburile pentru a îi uni împotriva Credinței ce înflorea. Astfel ei au reușit să asigure sprijinul a două triburi importante, Kinana și Tihama, precum și al beduinilor Ahabiș. S-a luat hotărârea ca profiturile caravanei salvate, condusă de Abu Sufian, care se ridicau la 1000 de cămile și 50.000 de dinari, să fie întrebuințate pentru furnizarea echipamentului oștirii.

Nobilul Coran le-a menționat determinarea în următoarele cuvinte, 8:36: Cei care nu cred își cheltuie averea pentru a împiedica (oamenii) de la calea lui Allah; vor cheltui ei, dar aceasta le va aduce lor mâhnire iar apoi vor fi înfrânți.

Quraișii au apelat și la alte metode de recrutare, angajând poeți care să convingă triburile să lupte împotriva musulmanilor. Safwan bin Omayya l-a ademenit pe poetul Abu Azza să cheme la bătălie în schimbul unor bogății pe care le va primi ulterior războiului sau, în cazul în care ar fi fost ucis, al întreținerii fiicelor lui. La Badr poetul cu pricina a ajuns prizonier de război al musulmanilor dar Profetul ﷺ a fost atât de milos încât l-a eliberat fără răscumpărare cu condiția de a nu mai lupta împotriva lui.

Abu Sufian nutrea cea mai înverșunată ură împotriva musulmanilor fiindcă își pierduse majoritatea proviziilor în timpul invaziei Sauiq, adăugate pierderilor economice suferite de quraiși în urma incursiunii cetei lui Zaid bin Haritsa. Datorită acestor eșecuri succesive, meccanii și-au accelerat pregătirile pentru o bătălie decisivă cu musulmanii.

Spre sfârșitul anului totul era pregătit pentru noua ofensivă. Quraișii au hotărât să aducă femei pe câmpul de bătălie pentru a-i îndemna să lupte cu bărbăție; astfel, un contingent alcătuit din trei mii de războinici, dintre care șapte sute de soldați în armuri și două sute de călăreți, cu trei mii de cămile, alături de cincisprezece femei au pornit spre Medina. Conducătorul oștirii pedestre a fost numit Abu Sufian bin Harb în timp ce cavaleria se afla sub conducerea lui Khalid bin Walid, asistat de Ikrima bin Abu Jahl, iar neamul Abd Ad-Dar avea datoria purtării steagului.

În același timp al-Abbas bin Abdul Muttalib urmărea cu atenție mișcările militare și pregătirile de război. Detaliile au fost incluse într-un mesaj urgent pe care l-a trimis Profetului ﷺ iar acesta l-a primit în timp ce se afla în moscheea Quba. Ubai bin Ka’b i-a citit scrisoarea și i-a cerut să păstreze secretul asupra conținutului. El a plecat grăbit către Medina și a convocat o adunare cu ansarii și emigranții în care au discutat măsurile ce se impuneau.

Întreaga Medină s-a alarmat iar toți bărbații, chiar și în timpul rugăciunii, s-au înarmat temeinic așteptându-se oricând la un posibil atac. Un grup de ansari (ajutoare) s-a oferit să asigure paza Profetului ﷺ iar noaptea îi protejau casa. Printre ei se aflau Sa’d bin Mu’ad, Usaid bin Hudair și Sa’d bin Ubada.

Pentru a nu fi luați prin surprindere, grupuri de mediniți înarmați au început să patruleze atât la intrări cât și pe drumurile ce duceau spre oraș. Regimente înarmate ale musulmanilor vegheau rutele comerciale pentru descoperirea mișcărilor idolatrilor spre a preveni posibilele atacuri inamice.

De cealaltă parte, armata meccană a continuat să se deplaseze de-a lungul drumului vestic obișnuit. Când au ajuns la al-Abua, Hind bin Utba, soția lui Abu Sufian, a sugerat să fie profanat mormântul mamei Profetului ﷺ dar căpeteniile armatei au refuzat să ducă la îndeplinire porunca de teama consecințelor.

Armata s-a deplasat atunci spre Wadi al-Aqiq, apoi a cotit spre dreapta ridicându-și tabăra într-un loc numit Ainain, lângă muntele Uhud.

Aceasta se întâmpla într-o zi de vineri, 6 Șawwal, 3 hijri.

*

Iscoade musulmane urmăreau armata meccană și transmiteau Medinei veștile. Profetul ﷺ a ținut o adunare consultativă cu liderii militari pentru a schimba opinii în privința situației. El le-a povestit despre visul pe care l-a avut și a spus: „Jur pe Allah! Am visat – și îl implor pe Allah ca acesta să fie un vis încurajator – că erau măcelărite vite, iar în vârful sabiei mele era o crestătură iar eu mi-am îmbrăcat mâna într-o armură de nepătruns.”

”Vitele” au fost interpretate ca fiind unii dintre oamenii lui care urmau să fie uciși iar „crestătura vârfului sabiei” ca fiind un membru al casei sale ce avea să fie rănit. „Armura” a fost tălmăcită ca fiind Medina; apoi, el a sugerat companionilor să nu părăsească Medina și să ridice tabăra în interiorul orașului, astfel, dușmanul va fi lăsat în câmp deschis spre a se epuiza fără riscul unei bătălii. Dacă meccanii se gândeau însă să atace Medina atunci musulmanii erau pregătiți să lupte împotriva lor, așteptându-i la capătul fiecărui drum, în timp ce femeile musulmane vor lupta de pe acoperișurile caselor.

Abdullah bin Ubai bin Salul, căpetenia ipocriților, care a asistat la adunare ca șef al tribului al-Khazraj, a sprijinit planul Profetului ﷺ.

Acordul lor nu izvora din justețea planului, acela de a salva vieți, ci mai degrabă urmărind avantaje personale. Ei nu voiau să lupte. Intenția lor nebănuită era să se țină cât mai departe de bătălie. Voia lui Allah a fost ca ei să fie descoperiți și umiliți în public. Perdeaua care acoperea necredința lor a fost dată la o parte. Voia lui Allah le-a arătat musulmanilor adevărata față a trădătorilor care se furișau în veșminte și se ascundeau în mâneci. Mulțumită lui Allah, în momentul cel critic al luptei pentru victoria islamului, musulmanii i-au recunoscut și devoalat pe ipocriți, care se prefăceau ca adepți și susținători ai cauzei islamice.

Câțiva dintre onorabilii companioni care rataseră Jihadul în lupta de la Badr au sugerat ca Profetul ﷺ să părăsească Medina, îndemnându-l să fie de acord cu opinia lor. Unul dintre ei a spus: „Mesager al lui Allah, de multă vreme așteptăm cu nerăbdare ziua aceasta și l-am rugat cu stăruință pe Allah ca ziua aceasta să fie cât mai aproape. Cu voia lui Allah, vremea luptei a venit! Să plecăm și să luptăm cu vrăjmașii noștri, ca să nu creadă că ne-am pierdut curajul și nu îndrăznim să ne ridicăm împotriva lor”. Cel care în bătălia de la Badr își decorase sabia cu sângele idolatrilor, Hamza bin Abdul Muttalib, unchiul Profetului ﷺ din partea tatălui, era în fruntea grupului de viteji care îndemna la întâmpinarea și confruntarea necredincioșilor. El i-a spus Profetului ﷺ: „Pe Allah, Cel care ți-a trimis Cartea, nu voi mai mânca până când nu lupt cu sabia mea împotriva lor în afara Medinei” (Al-Sirah al-Halabiiah, 2/14).

Cântărind avantajele și dezavantajele acestei inițiative, s-a decis ca dușmanul să fie înfruntat în afara orașului: la Uhud.